Fetita care cadea.

Astepti un prieten sau un autobuz. Ai uitat ce asteptai, dar iti aduci aminte de asteptare. Revezi locul precis unde stateai, culoarea cerului, magazinul de pe cealalta parte a strazii. Il vezi pe tatal acela care vine pe bicicleta cu fetita lui asezata la spate intr-un scaun special.

Tatal coboara de pe bicicleta si, ca sa agate lantul antifurt, nu o mai tine pe fetita decat cu o mana. Se apleaca : bicicleta se rastoarna si cade, cu fetita prizoniera in scaunul ei. El nu a dezlegat-o inca. Ii distingi chipul cu claritate atunci cand ea simte ca va cadea, ba chiar iti incrucisezi privirea cu a ei. Ti se pare ca vezi cum trece totul prin ochii copilei : surpriza, frica, disperarea. Tatal meu, in care am cea mai mare incredere, uita de mine, ma paraseste si ma face sa cad, ma lasa sa cad? 

Tatal o ridica numaidecat, ea nu are nimic, nu s-a lovit, scaunul mare in care era prizoniera a protejat-o perfect. De altfel, nici macar nu plange. Tatal ei, foarte ingrijorat, foarte descumpanit, foarte prevenitor, o ridica, ii adreseaza cateva cuvinte de consolare, o dezleaga, o saruta, o ia in brate. Apoi, se indeparteaza amandoi. Ea tot nu plange din pricina celor intamplate, dar nici nu face haz. Are un aer perplex, putin trist. In orice caz, asta e doar impresia ta. Ii privesti plecand. Se tin de mana. Fixezi aceste doua maini care se strang foarte tare. E bizar cum te reconforteaza aceasta legatura. Ti-a fost si tie frica? 

Ai o stare ciudata, dar nu e frica. In orice caz, ea nu mai e prezenta acum. De altfel, totul s-a petrecut prea repede ca sa iti fie frica. Si acum te incearca o dulce tristete, o tristete linistita, dar intensa. Precum si o neinsemnata infinitate de perceptii care te asalteaza. Iti aduni mintile si iti spui ca vei da un apel ca sa anunti ca vei intarzia. Dar bratul nu te asculta. Trupului tau nu-i pasa ca vei intarzia. La fel, nici creierului tau. Totul in tine iti spune : renunta, n-are importanta, de ce vrei cu tot dinadinsul sa treci la altceva? Ramai aici, cu aceasta intamplare. Ochii tai inca ii mai cauta in departare pe fetita si pe tatal ei care se pierd si dispar dupa coltul strazii. Dar, de fapt, ce ai vazut? De ce privirea inspaimantata a fetiteii a declansat in tine acest tumult? Ai observat doar o sclipire de frica. O copila care se credea in siguranta si care a vazut in mod brutal ca nu, nu era in siguranta. Te-ai identificat cumva cu ea? E ca si cum, odata cu ea, am fi cazut si noi, eu si intreaga lume, de pe bicicleta. Dai din umeri in gand : ce este cu acest delir de compatimire? Si deodata intelegi : Daca ea nu va mai avea niciodata incredere in el? Nici in el, nici in nimeni? Si daca acest incident minuscul, neinsemnat, este iremediabil? 

Brr! Incep sa te apese aceste ganduri. Ai hotarat sa nu mai astepti aici autobuzul - acum iti amintesti, ateptai un autobuz. Vei pleca. Inaintezi, patrunsa de ceea ce tocmai ai trait. Mergi, mergi, respiri, dai cu piciorul unei pietre, auzi in departare niste copii galagiosi, incepi sa visezi la ceea ce te asteapta azi. Revii la lumea adevarata. Sau o parasesti. Ah, da : trebuie sa dai un telefon. Mobilul! Unde este? In poseta... Te impiedici de o mica denivelare absurda din mijlocul trotuarului.

Cufundata in gandurile tale, a fost cat pe-aici sa cazi. Si tu. Zambesti. O pornesti din nou.