duminică, 30 octombrie 2011

Fata cu şosete de diamant

Zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

(Mircea Cartarescu)

joi, 27 octombrie 2011

Emotie de toamna

Toata vara mi-am dorit sa fie frig, sa fie toamna, sa-mi pot simti mainile reci, sa-mi fie frig... Ei bine, acum nu mai vreau. Sunt somnolenta si simt ca zilele trec prea repede. Nopti nedormite, nasul congestionat total, chinul de a respira pe gura, buze uscate. Rutina, viata plictisitoare, teme, dosare peste dosare, ceai rece. M-am saturat.

Am ajuns azi acasa, cu gandul de a-mi scrie la matematica, cand simt ca vibreaza telefonul.

- Da.
- Buna, ce faci?
- Rau.
- Vrei sa te simti mai bine?
- Poate...

Acum stau in scaunul asta incomfortabil, invelita intr-o patura aspra si mancand struguri reci. Simt ca totul ingheata sub ochii mei si vreau sa simt din nou caldura...

duminică, 16 octombrie 2011

Ganduri.

Sa nu te mai zbati, sa inveti fara incetare sa lasi sa treaca valul, ca un inotator care nu s-a inecat inca. Sa accepti suferinta, sa o intampini si sa o observi : intotdeauna exista o portita de salvare. Rezista, rezista, respira in capul tau si, mai ales, tine ochii deschisi.


Iata iesirea...

luni, 3 octombrie 2011

Copil.

"Singura mea mangaiere, cand urcam la culcare, era gandul ca mama va veni sa ma sarute dupa ce ma voi fi bagat in pat. Dar aceasta venire a ei din fiecare seara dura atat de putina vreme, ea cobora in camerele de jos atat de repede, incat dureroasa era pentru mine clipa cand o auzeam urcand, apoi aceea cand trecea, prin coridorul cu usa dubla, fosnetul usor al rochiei ei de vara din muselina albastra, de care atarnau lantisoare de pai impletit. Clipa aceea o anunta pe cea care avea sa urmeze, cand mama ma va fi parasit, cand ea va fi coborat scara. Astfel incat ajunsesem sa vreau sa vina cat mai tarziu cu putinta aceasta sarutare din fiecare seara, pe care mi-o doream atat de mult, sa se prelungeasca rastimpul cand mama nu sosise inca."

Proust.

Fetita care cadea.

Astepti un prieten sau un autobuz. Ai uitat ce asteptai, dar iti aduci aminte de asteptare. Revezi locul precis unde stateai, culoarea cerului, magazinul de pe cealalta parte a strazii. Il vezi pe tatal acela care vine pe bicicleta cu fetita lui asezata la spate intr-un scaun special.

Tatal coboara de pe bicicleta si, ca sa agate lantul antifurt, nu o mai tine pe fetita decat cu o mana. Se apleaca : bicicleta se rastoarna si cade, cu fetita prizoniera in scaunul ei. El nu a dezlegat-o inca. Ii distingi chipul cu claritate atunci cand ea simte ca va cadea, ba chiar iti incrucisezi privirea cu a ei. Ti se pare ca vezi cum trece totul prin ochii copilei : surpriza, frica, disperarea. Tatal meu, in care am cea mai mare incredere, uita de mine, ma paraseste si ma face sa cad, ma lasa sa cad? 

Tatal o ridica numaidecat, ea nu are nimic, nu s-a lovit, scaunul mare in care era prizoniera a protejat-o perfect. De altfel, nici macar nu plange. Tatal ei, foarte ingrijorat, foarte descumpanit, foarte prevenitor, o ridica, ii adreseaza cateva cuvinte de consolare, o dezleaga, o saruta, o ia in brate. Apoi, se indeparteaza amandoi. Ea tot nu plange din pricina celor intamplate, dar nici nu face haz. Are un aer perplex, putin trist. In orice caz, asta e doar impresia ta. Ii privesti plecand. Se tin de mana. Fixezi aceste doua maini care se strang foarte tare. E bizar cum te reconforteaza aceasta legatura. Ti-a fost si tie frica? 

Ai o stare ciudata, dar nu e frica. In orice caz, ea nu mai e prezenta acum. De altfel, totul s-a petrecut prea repede ca sa iti fie frica. Si acum te incearca o dulce tristete, o tristete linistita, dar intensa. Precum si o neinsemnata infinitate de perceptii care te asalteaza. Iti aduni mintile si iti spui ca vei da un apel ca sa anunti ca vei intarzia. Dar bratul nu te asculta. Trupului tau nu-i pasa ca vei intarzia. La fel, nici creierului tau. Totul in tine iti spune : renunta, n-are importanta, de ce vrei cu tot dinadinsul sa treci la altceva? Ramai aici, cu aceasta intamplare. Ochii tai inca ii mai cauta in departare pe fetita si pe tatal ei care se pierd si dispar dupa coltul strazii. Dar, de fapt, ce ai vazut? De ce privirea inspaimantata a fetiteii a declansat in tine acest tumult? Ai observat doar o sclipire de frica. O copila care se credea in siguranta si care a vazut in mod brutal ca nu, nu era in siguranta. Te-ai identificat cumva cu ea? E ca si cum, odata cu ea, am fi cazut si noi, eu si intreaga lume, de pe bicicleta. Dai din umeri in gand : ce este cu acest delir de compatimire? Si deodata intelegi : Daca ea nu va mai avea niciodata incredere in el? Nici in el, nici in nimeni? Si daca acest incident minuscul, neinsemnat, este iremediabil? 

Brr! Incep sa te apese aceste ganduri. Ai hotarat sa nu mai astepti aici autobuzul - acum iti amintesti, ateptai un autobuz. Vei pleca. Inaintezi, patrunsa de ceea ce tocmai ai trait. Mergi, mergi, respiri, dai cu piciorul unei pietre, auzi in departare niste copii galagiosi, incepi sa visezi la ceea ce te asteapta azi. Revii la lumea adevarata. Sau o parasesti. Ah, da : trebuie sa dai un telefon. Mobilul! Unde este? In poseta... Te impiedici de o mica denivelare absurda din mijlocul trotuarului.

Cufundata in gandurile tale, a fost cat pe-aici sa cazi. Si tu. Zambesti. O pornesti din nou.

miercuri, 10 august 2011

Despre Virginica si "Iarta-ma mama ca sunt asa de proasta" #2.

Cand avea 22 de ani, viitorul ii suradea. Dar acum are aproape 30 de ani. Se gandeste cum a ajuns aici, intrebandu-se de ce.

E trist, dar adevarat, cum societatea spune ca e terminata. Nu e nimic de facut si nimic de spus. E atat de trist in zilele astea si la varsta ei.

Are un job normal, dar nu vrea o cariera. De cate ori se gandeste la asta, ii dau lacrimile. Pentru ca tot ce vrea ea este un iubit, dar a avut parte doar de one-night-stands.